Circuitul văii Pecinişca, munţii Mehedinţi

Clever Code Software 2009

Un munte pentru Dumneavoastră

Trasee turistice

O ramificaţie pentru căruţă  intră în poiană, o traversează, intră în pădure în coborâş lent, apoi ceva mai susţinut. Aceasta este

poteca noastră, nemarcată, dar circulată şi uşor de urmărit. Mai mult decât atât, mult hulitele scrijelituri de pe copaci, unele

destul de vechi, sunt aproape întotdeauna pe marginea potecii şi ajută mult la orientare. Unele marcaje forestiere urmăresc, de

asemena, poteca pe porţiuni.  În caz de necesitate, se poate coborî cu grijă  pe vâlcelele din stânga, spre valea Pecinişca, în cel

mult o jumătate de oră se prind poteci vechi, care ne scot pe firul principal al Pecinişcăi şi apoi, prin chei, la carieră. Drumul

nostru este deosebit de frumos şi relaxant prin pădurea rară, mai ales un traverseu aproape orizontal pe coastă, până la o şa

frământată, de unde urcăm un pic la culmea rotunjită, printr-o abatere uşoară spre stânga. Descoperim o zonă cu un relief

deosebit de frământat: sunt tranşeele săpate de soldaţii români în primul război mondial. Aici a trecut o perioadă graniţa, pe care

o regăsim şi pe poteci vechi spre Balta Cerbului, Ţesna sau Iuta. Pe aici s-au dat lupte foarte grele pentru apărarea teritoriului

împotriva expansiunii Austro-Ungariei. Localnicii mai în vârstă îşi amintesc  cum au fost aduşi să caute muniţia rămasă prin

pădure, deci noi nu avem prea multe şanse să mai găsim aşa ceva. În zona tranşeelor

poteca nu este prea clară, iar semnăturile de pe copaci nu ajută mult. Păstrăm direcţia (V) şi

creasta începe să se profileze în coborâş din ce în ce mai abrupt, cu poteca exact pe culme.

Urmează un coborâş greu, aproape 200 metri diferenţă de nivel pe o lungime de 600 m.

Evităm poteci spre stânga sau dreapta, chiar dacă au semnături sau mercaje forestiere.

Coborăşul se termină într-o înşeuare care precede o creastă calcaroasă. Poteca nu o urcă, ci traversează pe

versantul stâng. Peisajul este foarte frumos, poteca tăiată în stâncă trece printre blocuri de calcar de forme inedite,

care contrastează puternic cu verdele ierbii şi cu arbuştii înfloriţi. În stânga, peste vale, ghicim traseul parcurs la

urcuş.  Mai puţin şi revenim pe culme într-o poiană, cu sălaşe părăsite la dreapta, spre Ferigari. Urcăm puţin prin

pădure (100 m)  şi ajungem, la o răscruce greu vizibilă. Un fag mare chiar pe mijlocul drumului şi o poieniţă

minusculă sunt bune repere. Spre dreapta, înierbat, un drum coboară la sălaşe, iar apoi, printr-o vale seacă, se

continuă în Ferigari în puţin peste 20 de minute. De aici se poate coborî la Herculane în circa o oră. În stânga, greu de dibuit, o scurtătură a traseului

nostru, marcată cu punct galben, pe care nu o alegem, deoarece nu scurtează foarte mult, este mai putin umblată şi cu vegetaţie, pe când drumul

nostru coboară în principal pe creastă, cu perspective superbe spre staţiune, valea Ferigari şi spre creasta Domogledului. Înainte sunt două variante.

Spre dreapta o ramificaţie urcă la sălaşe; noi vom urmări varianta înainte-stânga, mai circulată.  Urcăm la o pădurice de pini, unde o ramificaţie bună se

desparte la dreapta, în urcuş. Dacă avem timp, vă recomandăm cu căldură intrarea pe acest drum. În faţa noastră se întinde o culme extrem de

frumoasă, terminată cu o cruce mare de metal, vizibilă din Herculane. Priveliştile care se oferă celor care ajung aici sunt extraordinare, mai ales abruptul

care se deschide spre staţiune şi spre cheile Ferigari sunt memorabile, iar fotografii vor petrece mult timp căţărându-se pe stânci pentru o încadrare mai

fericită. Revenim la păduricea de pini după aproape o oră şi începem coborâşul pe culme. Drumul se despleteşte, noi am ales ramura din stânga,