rezonabil printre stânci, pentru a ne dirija pe firul unei vâi seci, împădurite, spre nord, printre bolovanii şi lapiezurile care vestesc apropierea de creasta calcaroasă a muntelui. Suntem la peste 1000 m altitudine, la mai puţin de două ore de punctul de plecare şi partea cea mai lungă a urcuşului a trecut în istorie. Înaintăm cu precauţie prin frunzişul adânc, în care se ascund bolovani şi crengi instabile, marcajul ne îndrumă când pe dreapta, cand pe stânga, când pe firul ogaşului. La apropierea de creastă, o poieniţă semnalizează o schimbare bruscă de direcţie: o dată şi jumătate la dreapta, apoi la stânga prin rariştea cu bolovani. Poteca este greu de urmărit, vom înainta pe unde pare mai uşor, spre nord, în urcuş, la şaua care se profilează în faţă. Suntem la 1200 m altitudine, pe creasta principală munţilor Mehedinţi. Marcajul cruce roşie pe care am venit, cu poteca principală, coboară într-un sfert de oră în Crovul Mare şi apoi în Valea Cernei, mai două ore şi ceva de coborîş priporos. La stănga, pe creastă, se urcă destul de uşor la Vârful Bruscan, iar la dreapta, deasupra pădurii, albă şi imaculată, creasta spre care ne îndreptâm. Poteca veche de creastă se mai regăseşte pe teren în puţine locuri, iar marcajul de creastă,banda roşie a dispărut de mult, fiind rar circulată, dar marcajul pătrat roşu, care limitează Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, proaspăt refăcut, ţine aproape matematic linia crestei, de cele mai multe ori pe traseul vechii poteci şi îl vom folosi pentru orientare, creasta fiind în aceste locuri foarte întortocheiată, dar surprinzător de accesibilă, puţine fiind porţiunile care necesită efort deosebit la orientare sau la parcurgere. Pentru început escaladăm direct o pantă de calcar alb cu o denivelare de 30 m, apoi cotim la stânga pe la marginea pădurii şi coborâm accentuat într-o şa împădurită, tot la 1200 m altitudine, pe care o traversăm urmărind marcajul. Urcăm puţin pe versantul opus, apoi ne orientăm spre dreapta (est sud-est). Ieşim la gol, printre bolovani şi urcăm printr-o zonă mai puţin primitoare, cu stânci şi lapiezuri, la 1250 m altitudine. Aici marcajul se îndreaptă brusc la stânga şi intră în pădure, direcţia generală de mers fiind spre nord. Treptat, poteca puţin mai dificilă, se arcuieşte spre dreapta (nord-est) şi urcă greu, printre lapiezuri mari, la punctul cel mai înalt de azi, la 1320 m altitudine. De aici, creasta împădurită, împreună cu marcajul, se lasă spre est, în coborâşuri solicitante, spre netezimea  din şaua Beletinei, care se iveşte imediat la nord. Ne desfătăm pivirea cu peisajul deosebit care ne învăluie. Spre nord, pădurea ascunde hărmălaia de bolovani care urcă la Vârful lui Stan, care pare mic şi foarte accesibil: doar stânca de pe “vârful vârfului” pare mai de doamne ajută. In faţa noastră, poiana Beletina, ciuruită de doline, pare şi ea mai mică decât în realitate. Doar stânele minuscule şi turmele de oi, greu de deosebit de bolovanii albi de calcar, ne dau adevărata dimensiune a locului. Prin Trasee turistice din Izverna(1) - Munţii Mehedinţi Clever Code Software 2009 Un munte pentru Dumneavoastră Revista de turism